Promisiuni.

O să păstrez distanța. Promit că nu mă mai implic nici fizic, nici psihic în tot ce mi-ar aduce bătăi de cap.
Promit că nu o să stau, dacă nu-mi spui să rămân.
Promit că dacă nu găsesc o cale ca să-mi urmez visele, îmi voi face eu una.
Promit că o să încetez să mai înlocuiesc persoane de neînlocuit.
Promit că dacă plec și nu încearcă nimeni să mă oprească, nu mă mai întorc.
Promit că nu o să las frigul să-mi intre în suflet, atunci când primesc doar indiferență.
Promit că dacă renunți la mine, într-un moment de nebunie, nu o să mai dau doi bani pe tine.
Promit că inocența mea va rămâne una din calitățile mele.
Promit că nu o să am mijloace, doar scopuri.
Promit că dacă mă vor părăsii toți, nu voi rămâne singură.
Promit că dacă toată noaptea o să plâng, de dimineață voi avea puterea să zâmbesc.
Promit că o să îndrăznesc în continuare să fiu diferită.
Promit că nu o să spun cuvinte când știu că ochii mei vor vorbii în locul inimii.
Promit că orice ar fi, nu o să mă dau bătută și o să încerc să fiu fericită.
Promit că nu o să mai depind de oameni. Oamenii vin și pleacă. Pot să le dau și sufletul meu, nu vor rămâne. Pot doar să profit de clipele pe care le am.
Am de ales. Să gândesc cu iubire și să iubesc cu inteligență sau să continui să mă pripesc. Tot ce ne dorim toți într-un final e ca cineva anume să aibă nevoie de noi!!!

??

Sunt zile în care nu simt nevoia să vorbesc, să ascult muzică sau să schițez gesturi. Doar să îi studiez din nou pe cei din jurul meu. Câți dintre noi suntem ceea ce ne credem? Mai exact, tu ce ești fără cine ești?

Gândindu-mă la mine, îmi dau seama că a contat mult să n-am ce-mi doream cel mai mult, chiar dacă între timp mi s-au schimbat prioritățile. Indiferent de ce am avut sau nu, întotdeauna m-am avut pe mine. Bunurile materiale nu arată valoarea ta ca om. Bănuiesc că, dacă ai haine scumpe, nu înseamnă că nu poți să fi un om ieftin. Și viceversa. De asta sunt sigură. 

Nu-mi mai e teamă că dacă mă mai schimb o să mă pierd pe mine. Pentru că, oricât ar fi de dificil, voi găsii înapoi drumul spre mine chiar și fără să cer ajutor.

Unii prieteni din jurul meu vorbesc mai mult decât pot eu asculta. Iar când mă întreabă de ce sunt atât de tăcută sau de ce nu dau prea multe informații, nu le spun că de fapt, dacă vreau să vorbesc, ei nu ascultă. Așa că, ce sens are? 

Am cunoscut recent pe cineva care, oricât de departe ar fi, mă face să-l simt cumva aproape. Chiar și fără să-mi vorbească, stiu că e acolo, gândindu-se la mine. E plăcut sentimentul. L-aș suna acum doar ca să-i aud vocea, dar poate e ocupat. O las pe mai târziu.

Azi dimineață când m-am trezit, nu mai zâmbeam. Eram tristă, melancolică.

Am avut un vis ciudat, care m-a zăpăcit puțin. În visul meu, vorbeam deschis cu un străin. Habar n-am cine era. Brunet, ochi negrii, șapcă întoarsă pe cap și genul acela de tip șmecher care, deși pare un imatur, nu e :

- Ce-ai pățit?

- Nimic.

- Ești sigură că n-ai pățit nimic?

- De ce te-aș minții?

- N-am spus asta. Să înțeleg că ești bine?

- Am spus că n-am pățit nimic. Nicidecum că sunt bine. Asta e problema. E timpul să mi se întâmple ceva. Ceva care să-mi schimbe viața complet, ceva pentru care să merite cu adevărat să lupt.

- ( M-a luat de mâini și uitându-se în ochii mei, a spus) : Dar știi.

- Ce știu?

- Ce simți. Nu cumva ai sentimentul că mai e puțin timp și nimic din toate astea nu va mai conta?!

*****Apoi m-am trezit. Ce vroia să spună? Se presupune că ar trebuii să știu?

Nu sunt genul de persoană care vinde iluzii.

N-ar trebui să ne fie dor de persoane cărora nu le e dor de noi, nu-i așa? Totuși, nu eu te-am pierdut pe tine, ci tu pe mine. Iar vremea de afară mă debusolează și mai tare. Parcă nu e nici un anotimp. Ba e frig, soare, ploi,ceață sau din nou frig, soare și tot așa.

Am trecut printr-un infinit de clipe. De bătăile de inimă nu mai zic... Aș vrea să nu mai uit să le ascult, simt. Sunt cele mai frumoase sunete din lume. Momentan.

Cineva m-a întrebat cum percep eu iadul și raiul. Bună întrebare. Dar răspunsul meu se pare că a fost mult mai bun, pentru că a zâmbit și mi-a spus că întotdeauna ÎL uimesc cu ceva : 

„Beznă. Întuneric total. Nemurire. Ani trăiți în întuneric, singurătate. Fără să te poată auzii cineva când țipi, plângi sau râzi ca un nebun. Iar în același timp, contopindu-te și tu cu întunericul. Devenind nimic.

Cum percep raiul? Ei bine, respiră. Partea asta e simplă. Nu-mi imaginez totul perfect. Doar un loc mai bun.  Nu pentru mine, ci pentru cei dragi mie, pentru ființele fără de care eu n-aș putea să fiu cine sunt azi. Mă gândesc că atâta timp cât ei sunt sănătoși și fericiți, și eu sunt.”

P.S: Învață să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi!

Lasă-mă să te las în pace.

Enervant. Stupid. Obositor de nu știu cum.

Azi simt nevoia să scriu despre cineva. Mi-am zis de atâtea ori că nu merită, dar o să o fac pentru mine.

** De multe ori, faptele și cuvintele tale erau contrazise de privirea ta intensă și dulce. Cred că oricât de nașpa mă poți face să mă simt rareori, într-o zi, o să-ți ceri scuze iar. Și din nou, va fi deja târziu. 

Când ai plecat, nici nu ți-ai luat rămas bun. Nici măcar nu te-ai uitat la mine. Ție nu ți-a fost teamă că poate nu mă mai vezi niciodată....

 Dar când te-ai întors, m-ai căutat. De parcă n-ai fi plecat niciodată. De parcă n-ar fi fost de ajuns că mi-a luat atâta timp și chiar când credeam că te-am uitat, ai revenit. Nu prea știam cum să reacționez când te-am revăzut. Eram zăpăcită. Și mă irita într-un fel faptul că tot mă întrebai câte ceva, chiar dacă eu nu-ți răspundeam. 
( M-am săturat tot timpul să mă găsesc tocmai eu să văd ce e mai bun în oameni. Iar în cazul de față, nu cred că e ceva bun în tine. Poate mă atrăgeai pentru că suntem complet diferiți. )

Până la urmă, am cedat. Nu sunt genul de om care să poarte pică. 

Și te-am pus să-mi faci o promisiune. Nici n-ai stat pe gânduri! 

Trecuseră câteva zile și ai redevenit același tu. Mi-ai spus odată că mă cunoști mai bine decât cred. Să fie oare așa? Tu nu de cunoști nici pe tine cu exactitate, dar îndrăznești să-mi spui că știi cine sunt... Tu nu știi ce vorbești. 

Nu știu ce simt pentru tine. Nu prea înțeleg.
 Înainte credeam că îmi place la tine tot ce nu suport, iar apoi, mi-am dat seama că vreau "ceva" de care nici n-am nevoie. Tu n-ai nici măcar o persoană adevărată în viața ta.
Au trecut atâția ani și habar n-am cine ești. Atâtea măști ai. Ai schimbat jucăriile pe oameni. Nu-ți doresc să simți ce-am simțit eu. Ci doar vreau să mă lași să te las în pace. 

Până la urmă..... CINE NAIBA TE CREZI?? Ce sens are asta? Dar știi ce? Când te privesc pe tine, pot să țin capul sus. Pentru că orice am făcut sau orice crezi tu că am făcut, asta nu te face pe tine în măsură să mă poți judeca. Ești primul om de nimic din viața mea. O să fiu mult mai matură după ce trec de tine. Umbli cu intrigi, arăți cu degetul, încerci să-i faci și pe cei din jurul meu să treacă de partea ta, să vadă că tu ești mult mai bun decât mine bla bla. Asta arată câtă stimă de sine ai tu. Atâta timp cât nu ești un om integru și nu poți să accepți că asta este, nu sunt cum ți-ai fi dorit tu să fiu. Nici măcar nu te poți numii bărbat. Nu știi să te comporți ca unul. N-ai bun simț, nu respecți fetele și nu cred că pui cu adevărat preț pe ceva. Dacă ar fi să-ți spun toate astea în față, oooh, ți-aș da satisfacția pe care nu o meriți. Cea mai apropiată formă de relație a ta nu implică consecințe, complicații, sinceritate. Deci, știi ce-ți rămâne? Poți să ghicești. Dacă te duce capu!

O persoană care are probleme și nu vrea să fie ajutată, înseamnă că are un motiv suficient de bun pentru asta. În loc să ajuți, e posibil să creezi mai multe complicații.

Câteodată, mă chinui să explic lucruri pe care abia le înțeleg. De exemplu, stăteam odată în clasă și ascultam muzică liniștită. Era încă mult prea de dimineață. Și am avut un gând care pe moment mi s-a părut ciudat, dar apoi, ciudat de logic. "Poate rostul unor anumițí oameni e să nu mai fie."

Cum să explici asta? E ... Te lasă fără cuvinte.

Tocmai de asta, nu vreau să-mi petrec toată viața așteptând ceva sau pe cineva care, poate, nu va venii niciodată. Mă bucur de lucruri mici, simple gesturi și oamenii dragi din jurul meu. 

Așa că e timpul să riști. Fără discuții. E timpul să te faci pe tine fericit, indiferent de ce părere au ceilalți. Atâta timp cât fericirea ta nu e nefericirea altora. 

Să aveți parte de ce vă lipsește, în porții mici ca să puteți să cereți mai mult. 

P.S. Răcoarea se face din ce în ce mai simțită. Nu uita să apelezi la căldura sufletului tău! 

>:D<

Cine îmi poate spune dacă greșesc sau nu?

Ceva e în neregulă. Aici. Acum. Azi. Parcă privesc lumea prin partea greșită a telescopului. Totul e foarte departe... Nu pot să mă îndrăgostesc, să am o relație. Asta li se întâmplă doar altora. E posibil să aibă x dreptate? Ce e al meu chiar e pus deoparte? Sună stupid totuși.

Mai am o dilemă: prieteniile între fete. Nu o să le pot înțelege prea curând. N-am făcut-o nici până acum, deci e ceva. Mă simt mult mai în largul meu în jurul băieților. Ei sunt mai de treabă, mai comunicativi și mai sinceri. Mai ales când devii una de-a lor. 

Fetele, ei bine, cum am mai spus, sunt ciudate rău. Invidioase pe nimic, bârfitoare și rele. Cel mai bine este ca bff-ul tău să fie un băiat : nu te bârfește, nu-ți spune secretele altei fete, nu-ți fură iubitul și îți împrumută haina lui atunci când ți-e frig. Care să-ți spună că ești amuzantă, când tu îi spui că ești un dezastru. 

Apreciez oamenii care nu se ascund și nu se feresc să-și spună cuvântul. 

Adevărata frumusețe nu ține de felul în care arăți, de machiaj sau de haine. 

Frumusețea adevărată vine din sufletul tău. Nu-i așa? ;;)

Poveste de "vis".

Christina Perri - A Thousand Years (Official Music Video)

Când sunt cu tine, nu mă gândesc la viitor. Adică, uneori da, dar nu obsesiv. 

Înainte să te întâlnesc, simt un sentiment ciudat în interiorul meu, care alungă orice altceva e acolo. Parcă.. te respir doar pe tine. 

Apropiindu-mă tot mai mult, devine liniștitor, cald, amorțitor de dulce. 

Când te văd, nu simt nevoia să-ți vorbesc. Ci să te ating, să știu sigur că nu e un vis, să știu că nu ești doar o închipuire a minții mele, că exiști.

Și parcă plutesc prin nori, cu tine. 

Când sunt supărată, e suficient să mă gândesc la numele tău și să-l rostesc în șoaptă, pentru că zâmbesc fără să mă pot abține. Oare e nume mai frumos ca al tău? Poate doar pe aproape. Când sunt cu tine și mă uit în ochii tăi care sclipesc atât de tare încât pot să-ți văd o parte a sufletului prin ei, nu mai aud , nu mai observ nimic din jur. 

Ești doar tu și eu. 

Ne completam reciproc și nu mai simt că am nevoie de apă, mâncare etc. Mă hrănesc cu tine.

Momentele în care râdem cu poftă sau mă îmbrățișezi, mângâindu-mă pe păr...  Parcă se oprește timpul și se aude pe fundal ploaia. O ploaie de iubire.

Când buzele tale le ating timid pe ale mele, mă salvezi. Dintr-o mare de oameni nepăsători care nu mă văd așa cum o faci tu. Mulțumesc. Mulțumesc pentru tot ce însemn eu atunci când sunt cu tine.

Iar când sunt nevoită să plec, redevin amețită. Pentru că te văd în orice umbră a trecătorilor din jurul meu. 

 Poate fi inima ta casa sufletului meu?

:)

Nu am un talent special. Să cânt sau să desenez. Mă descurc și cu astea, dar în felul meu.

Ce știu să fac, e să liniștesc oamenii. Și îmi place mult să scriu. Mă liniștește mai mult decât orice. 

Iar acum vreau să spun că am încetat să lupt pentru persoane care nu-mi dau motive. Viața e așa scurtă.... Observ asta în fiecare zi. Sunt o grămadă de oameni care mor zilnic, în toată lumea. Totodată, se nasc mulți copii. Care habar n-au ce lume îi așteaptă...

Uneori, mă desprind ușor de lumea care mă înconjoară. Și mă gândesc la atâtea lucruri pe care aș vrea să le spun, dar n-are sens. M-am îndepărtat de multe ori, ca să văd cine mă urmează. Mi-a trebuit atâta timp ca să-mi dau seama că mă pot baza cu adevărat doar pe mine. Știi, amintirile noastre nu dispar niciodată din sufletele oamenilor pe care îi atingem.

Unii dintre noi încă suntem blocați la un anumit nivel, încă ne comportăm ca niște copii mici care uneori, suntem obsedați de o anumită jucărie, pe care, după ce o primim, habar n-avem cum să ne jucăm cu ea. 

Trist... Trist e că contează mai puțin fericirea, decât mândria.

Trist e că în visele noastre, totul ne aparține, dar în viața de zi cu zi avem doar vise.

Unii tânjim după o iubire care să ne consume, pasiune, aventură și de ce nu, puțin mister.

Sau alții caută un loc unde să se poată ascunde de ei însuși...

Dacă-l găsiți, anunțați-mă și pe mine.

Adevărul se spune și în glumă, să știi...

"- Ești obosit?

- Nu, de ce?

- Pentru că toată ziua te-ai plimbat prin capul meu!" ♥♥♥

Nu e ușor să faci diferența între băieții de treabă și băieții mincinoși. Dar...

M-ai mințit? Bine.

Mi-ai vorbit urât? Bine.

Mi-ai întors spatele? Bine.

M-ai lăsat să vorbesc singură? Bine.

M-ai lovit unde mă doare mai tare? Bine..

M-ai dezămagit și nu ți-a păsat? BINE! Mulțumesc. 

M-ai făcut mai puternică. :)

Afară plouă. Am ieșit repede pe balcon și am întins brațele. Deși stropii erau reci, am început să râd. Exact așa faceam și când eram mult mai mică. Am rămas aceeași eu.

Fratimio, nereușind să înțeleagă de ce râd, a venit să vadă ce se întâmplă. Când a văzut ce fac, mi-a urmat exemplul. Și mi-a zis că are o soră zăpăcită rău.  

Știu că mă iubește...

Ați dansat vreodată în ploaie? Să te uzi până la piele și totuși, să nu conteze? Eu da. E așa frumos. Te eliberează de tot - un sentiment care te copleșește. 

Chiar dacă dupaia răcești, nu contează. Merită. Cu vârf și îndesat. 

Astfel de momente îți înfrumusețează viața.

I have done it again.

Mi-am rănit din nou inima. Și pentru ce? 

Pentru nimic. Câteodată, aștept să primesc și eu ce am oferit la rândul meu. 

Nu mă refer la bunuri materiale. Oricât îmi plac urșii de pluș sau chestiile astea, nu mă poți cucerii prin cadouri. Mă refer la atitudine, comportament.
Degeaba.. 

Greșesc când îmi imaginez că cei dragi mie ar face aceleași lucruri pe care eu sunt dispusă să le fac pentru ei.

Câteodată mă întreb cum aș putea să știu ce mi se întâmplă și ce nu mi se întâmplă, ce sunt sau ce aș fi? Total nedumerită. Într-un fel, știu doar ce nu sunt, pentru că ce nu sunt eu, sunt alții. Deci, un fel de două feluri.

De acum va fi altfel. Mi-am promis. Dacă mă vrei în viața ta, va trebui să lupți pentru mine, pentru sinceritatea și prietenia mea. Sunt curioasă să văd câte persoane sunt cum le cred eu. 

Am impresia că am meritat unele lovituri pe care mi le-a dat viața. Doar așa am putut deschide ochii. Larg deschiși. Pe moment, adică după impact, e mai greu, dar cu timpul, ușor, înțelegi.

Toată lumea moare la un moment dat, dar nu toată lumea își trăiește viața. De parcă ar murii înainte de timp.
Enervant de adevărat.

Dimineața.

http://www.youtube.com/watch?v=lL2ZwXj1tXM

Ora 10. Suna interfonul. Adormisem târziu după un fel de ceartă pot să zic. Așa-mi trebuie dacă ajung mereu, cumva, cumva, să mă comport ca o " micuță " psiholoagă. Prefer să mă ocup de problemele altora, când de fapt mai bine îmi văd de ale mele. Ajung și alea....

Mobilul mi-era pe silent, deci a început să sune și fixul. 

Dormeam pe unul din ursuleții mei de pluș. Sunt mai confortabili decât pernele. Mai sună încă o dată fixul și mă decid să mă ridic din pat. Iar când am răspuns, închisese. Ce fain... 

M-am pus din nou în pat. Între timp, mama urcase. Ea tot insista. Nu-și găsea cheile . A intrat în casă tiptil... Ațipisem. Nici n-am auzit ușa. A venit lângă mine și a zis pe un ton așa dulce : trezește-te, somnoroaso. Am deschis ochiul stâng, apoi l-am închis. M-am întins puțin, dupaia am deschis ochiul drept, închizându-l la fel de repede. 
M-am ghemuit lângă ursuleț și apoi am deschis ambii ochi. 

Eu: Mamăăăă, am adormit târziu. Vreau să dormmm!

Ea: Am niște vești bune. Dormi mai târziu.

- Dar...

- Dar nimic. 

Și mi-a povestit ceva. Prima veste bună pe ziua de azi. Apoi încă una suuuuuper : săptămâna viitoare merg și eu la Cluj cu ea și fratimio. Mega extra super mirific de tare. Îmi venea să fac mersul victoriei prin cameră. Da, am un asemenea mers.. ♥

O să fac shopping și o să-l văd pentru prima dată, pe un tip, Radu. E o lume așa mare și eu... Mi-am găsit un geamăn. Adică o persoană care îmi seamănă mult. Mă vede ca pe o surioară mai mică și zăpăcită. 

Mă gândesc cum o să reacționez când o să-l văd. Cum o să reacționeze el...

Eu una o să am sigur un zâmbet mare, mare pe față, până la urechi. Haha. Bănuiesc că.... O să mă ciufulească și o să mă ia în brațe. De abia aștept. :)

" O fetiță, întrebată unde este casa ei, a spus : Locul unde este mama! ♥ "

Am învățat să fac diferența între cei care mă iubesc și în care am încredere, cei care mă plac pentru ceea ce sunt și cei care mă plac pentru că vor ceva de la mine. Nu cred că există cu adevărat cea de-a doua șansă. Sunt doar foarte multe posibilități. Și totuși, ne pierdem mereu în aparențe, într-o adiere de parfum....

Când eram mică, adoram să mă machiez, să port tocurile mamei, să îi probez rochiile. Într-un fel, de asta-mi doream să fiu și eu "om mare". Să pot să fiu și eu la fel de frumoasă ca mama. Mereu zâmbitoare și având o vorbă bună de spus. Mi-amintesc când mi-a spus să nu-mi aștept prințul, ci pe cel care mă va face să mă simt ca o prințesă! ♥ 

Ta-dam!

Ador această ținută. Cred că o să-mi fac la comandă rochia asta într-o zi.

Fițe au doar fetele proaste. Fetele deștepte au principii. M-am săturat de fetele astea care se cred așa închipuite. Ele nu-și dau seama că de fapt, simplitatea și maturitatea sunt mai de efect. Unii oamenii sunt ca niște copaci. Le ia o viață întreagă să se maturizeze. 

Hai să nu ne mai ascundem după deget. 

Chiar așa e, " inteligentelor"! + că unele au un mers de parcă-și bat joc de asfalt...

Din nou e târziu și nu pot dormii. Poate pentru că am dormit după-masa? 

Ca ăia mici, da da. :">

http://www.youtube.com/watch?v=ac3HkriqdGQ

E o melodie specială de la Lifehouse. Aveți grijă cui o dedicați. Eu ultima dată când am dedicato, credeam că sunt îndrăgostită, dar de fapt, eram îndrăgostită doar de ideea de a fi iar îndrăgostită. Se mai întâmplă ... să folosești într-o singură propoziție, de trei ori același cuvânt.

Schimbări.

Luni, pe 27 a fost ziua mea. Am împlinit în sfârșit 18 ani! Dacă m-ar fi pus cineva acum câțiva ani cineva să încerc să ghicesc cum va fi viața mea de acum, cât de matură voi fi... Aș fi râs și nu aș fi știut să spun.
Dar nu e la fel ca orice onomastică, cum zic ceilalți. "Zic ca tine, fac ca mine" - unul din motto-urile care mi se potrivesc cel mai bine. Oricum, să împlinesc 18 ani pentru mine a însemnat trezirea la viață. Chiar dacă nu am chefuit în ziua aia, doar am ieșit cu un prieten bun, să zicem, afară și am fost prin oraș, a fost ok. Distracția va fi cât de curând. Mai am de pus niște lucruri la punct. Sunt oarecum fericită, liniștită.

Exact de luni, s-a răcit afară. Toamnă prematură aș putea spune. Vin ploile, o să cadă toate frunzele, pe rând, încep pentru ultima dată, școala. Ultimul an aici. Am multe poze de făcut. Și timpul va trece așa repede, pe nesimțite. Dar nu-mi mai e frică. Nu mă mai afectează nici lucrurile care înainte aveau atâta importanță....
Un sfat bun pe care l-am primit zilele astea a fost că oamenii nu trebuie să ne știe punctele sensibile. Nu știi niciodată când îți e întors spatele și ești lovit unde te doare mai tare.

Dar gata cu confesiunile astea. E timp și altă dată de ele. Trebuie să scriu altceva. O îmtâmplare la care eu nu știam cum să reacționez. Și simțeam doar... Multă furie :)
În seara asta, pe la 9, eram cu mama singură acasă. Și îmi era poftă de un croissant cu ciocolată de la gară. Zis și făcut. Am mers să cumpărăm, pentru că era destul de târziu și singură mi-ar fi fost lene să merg. Dar când ne-am întors, imediat ce am trecut strada dinpre Lidl și coteam spre dreapta și imediat stânga spre Kaufland, mergeam destul de încet și îi povesteam ceva lui mama, mai pe scurt o amețeam, când am auzit o căzătură. Din reflex, m-am întors repede. Aveam croissant-ul în mână, urma să iau prima gură... Când am văzut că era un cal răsturnat pe jos și băiatul care ținea hamurile n-avea nici 12 ani, mai era și beat și țigan (asta nu trebuia să spun, v-ați fi prins oricum). Probabil a tras prea tare și el(calul) și-a pierdut echilibrul. Părea așa speriat și a încercat de mai multe ori să se ridice, dar din a 4 oară a reușit. I-a mai și intrat un fel de bâtă de la trăsură în abdomen. Tot ce îmi amintesc e că, deși erau și alți oameni pe stradă, chiar și bărbați care ar fi putut să-l caftească puțin pe nemernicul ăla, erau așa indiferenți. Iar animalul ăla era încă chinuit de stăpân. Dacă trecea chiar atunci o mașină sau un tir? Eu simțeam că explodez. M-aș fi dus să-l scutur bine de tot, să se învețe minte. Săracul animal. Apoi a tras calul și trăsura la marginea drumului și tot înjura. Aia pusese capac. Nu știu cum m-am abținut să nu mă duc la el, nici cum de am simțit că nu mai era nimeni acolo. Ar fi meritat o lecție, nu-mi păsa de consecințe. Dar mi-am dat seama că orice aș face, va cauza și mai multe probleme. Și că, oricum, calul acela, când va ajunge acasă, își va lua bătaie. Cruntă.

Nu sunt genul de persoană care să fie agresivă, dar animalele trebuie protejate și îngrijite pentru că nu toate dau peste oameni "cum trebe".Mama se enerva și mă gândeam să nu se simtă rău sau ceva, etc și am decis să mergem spre casă. Aveam un gol în stomac. Mi-aș fi dorit să pot face ceva pentru calul ăla, dar cum a spus mama, nu pot salva toate animalele, deși vreau. E clar că n-am mai putut mânca nimic, dar ajunsă în locul meu fericit, m-am luat cu altele până mi-am amintit și mi-am zis că ar trebui să scriu asta aici.
Țiganii ăștia. Oameni de nimic. Dacă îi numești câini, ar fi o insultă. Pentru câine, bineînțeles. Ne fac de râs pe oriunde merg și fie, chiar dacă sunt și oameni mai buni printre ei, ei au în sânge șmecheria, minciuna și trufia aia tâmpită. De parcă ar fi sfinți. După întâmplarea de azi, mă credeam în filme. Îmi doream un pistol să-i împușc pe toți ******. Nici nu e inventat cuvânt atât de înjosit pentru ei. Apoi mi-am zis că cine sunt eu să-i judec? Nu-mi fac bine sentimentele astea de ranchiură. Îți macină sufletul până nu-ți mai pasă de nimic.E trist că trăim într-o asemenea societate. Se putea și mai rău cred...

 ♥ Cei 4 pisici pe care i-am adoptat sunt toți la bunica mea la țară. Posibil să-i păstrez pe toți. O să pun și poze cu ei.
 ♥ Jimmy, cel tigrat, e un micuț tigru și e cel mai înfipt, sănătos și energic dintre toți. E altfel decât ceilalți 3. Când se uită în ochii tăi, vede sclipirea din ei și se urcă pe tine până ajunge aproape de ei să pună lăbuțele și să lingă. Cine știe de ce face așa...? Are un M pe frunte. De aici și nume cu măcar o literă m.
 ♥ Tony e cel mai filfizon, gras. " Mutu linge untu" . Asta denotă că e șmecheraș, chiar dacă e mămos și dacă îl iei în brațe, linge tot. Bluza, degetele în special. Și are o anumită privire de parcă nu înțelege nimic din ce se întâmplă. Când erau mai mici, era singurul care adormea în timp ce primea lapte cu seringa. Pare un ursuleț panda. Căci e negru cu pete albe.
 ♥ Dudu e cel mai receptiv și te poate privii în ochi puțin, dar se cuibărește lângă tine când dormi, de parcă vrea să îți ajungă până la inimă. Când s-a înfoiat prima dată la cătelușul verișoarei mele, m-am speriat. Îl vedeam așa mic, încât nu-mi venea să cred de fapt că se poate apăra și singur.Și el e un mic ursuleț panda.
Iar ♥ Suzy, micuța Suzy, e singura fetiță între ei. Pare că îi vine tot timpul să plângă. E cea mai agilă, afectuoasă. Și dacă vrea să doarmă lângă tine, se pune exact lângă capul tău, de parcă mai vrea un pupic de noapte bună. La ea se observă puțin mai tare că e maidaneză. Și ochii ei sunt în mijloc verzi iar pe margine albaștrii. Superbi de-a dreptul!
M-am obișnuit cu ei. Nu vreau să mai dau niciunul. Pentru că, la oricine ar ajunge, nu știu dacă va avea la fel de multă grijă de ei cum am eu. La bunica mea e mediul ideal pentru ei. Cățărat în copac, raliu prin curte, jucat printre ghivecele cu flori, dorm chiar și în camera bunicii, pe patul ei. Le place mirosul păturii cred.

Dimineața. După un vis și un telefon ********************.

Dacă cineva te privește mai mult de 10 secunde, fără să spună nimic.. Înseamnă că i-ai lăsat o impresie. Bună sau rea, rămâne de văzut.

Deci probabil de aia mă privea necunoscutul acela cam suspect. Aveam niște pantaloni scurți, verzi și un maieu. Nimic indecent.

Ochii ăia negrii și părul brunet. Bronzul și mușchii care se vedeau prin tricoul acela mulat. 

Stătea exact lângă blocul meu. 

Deși nu mi-a zis nimic și nici nu a râs, doar a zâmbit puțin de tot când a văzut că m-am împiedicat din cauza privirii lui insistente, cred că se abținea rău de tot să nu aibă o criză de râs. 

În schimb, am râs eu și mi-am dat ochii peste cap. ( Bine că nu am căzut. Aș fi luat diploma fraierilor. Primul loc. )

Dar mi-am dat seama că mi-au căzut cheile din mână și când am vrut să mă întorc să le iau, el era în spatele meu. Devine un obicei să apară din senin.

El: Ți-ai scăpat cheile, simpatico.

Eu: Mda, observ. Merci. ( Avea un accent ciudat și nu mă simțeam în siguranță în preajma lui). Am dat să plec și m-a prins de mână.

- Pleci așa repede?

- Mă cam grăbesc.(M-am uitat urât la mâna și degetele mari, care îmi strângeau brațul și mi-a dat drumul. Chiar a râs.) 

- Nu-mi spui nici măcar numele tău? Eu sunt ...

Pika pika, pikaciuuuuu. Pika pika , pikaciuuuuu. Sună telefonul și m-am trezit. Habar n-aveam pe unde e și nici nu aveam chef să mă ridic din pat. Mi-am băgat capul sub pernă să nu-l mai aud. . .

Dar cineva era destul de insistent/ă în dimineața asta: 

- Alo?

- Alo, Iulia?

- Da, eu sunt. Cine altcineva?! Ce vrei?

- Upsss. Cineva e supărici. Te-am trezit?

- Unii oameni dorm. E 7 DIMINEAȚA. Ce vrei, pisi?

- Mă gândeam că n-ai dormit iar toată noaptea și vrei să ieșim la o cafea. 

- T-t-t.. Am închis.

De parcă eu beau așa ceva. 

Doamne, ce prieteni duși am. Ca mine. L-am visat pe un tip. Am văzut o poză cu el pe net, în trecere. Îs dusă. Dar nu suficient de dusă. Dacă îmi spunea numele lui în vis și ar fi fost cel adevărat? Cred că aș fi început să... mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Și dupaia aș fi început să .. Să țip? Nu nu, dupaia îmi auzeam de la mami. 

Cred că mi-aș fi zis doar că e un fel de deja-vu. Și că odată cu el, mi-am amintit numele tipului. Mare brânză...

Confesiuni.

Când îți spun că te iubesc, tu înțelegi, dar nu simți. Tu nu cunoști acest sentiment. Ți-am dovedit-o de atâtea ori, în repetate rânduri fără să renunț, fără să mă dau bătută. Dar tu nu ai apreciat. Iar acum e rândul tău să lupți pentru mine. Deși nu cred că-ți pasă prea mult. Nu mă mai doare. M-am obișnuit cu gândul sau poate sunt conștientă că orice aș face, orice aș spune, sau dacă greșesc cu ceva, tu... 

Tu ești în stare să crezi orice despre mine. 

Nu mi-ai da nici o șansă să explic, să mă apăr înainte să mă judeci.

E târziu, știu. Am luat o decizie definitivă. Chiar dacă sângele tău îmi curge prin vene. Știu că sângele apă nu se face, dar nu poate unii două persoane. Și nici nu pot înțelege de ce îți găsești fericirea oriunde altundeva, dar nu lângă mine.

Nu știu de ce am evitat atât să spun cu voce tare ceva ce simțeam demult, dar mi-era frică să recunosc. M-ai pierdut de mult. Nu-mi amintesc ultima dată când m-ai sunat doar ca să-mi auzi vocea sau să mă întrebi dacă sunt bine. N-am nevoie să fi perfect, n-am nevoie de dragostea ta care mai mult mă seacă de puteri, în loc să-mi dea chef de viață. A trebuit să trec intens prin toate încercările, ca să devin mai puternică, mai încrezătoare în mine, în cele două mâini ale mele și poate că sunt puțin mai egoistă, dar nu mă poți judeca că nu mai fac pe nimeni o prioritate în viața mea, atâta timp cât eu rămân pentru ei doar o opțiune.

Am pus atâta suflet în toate amintirile cu tine, încât acum e o senzație anume care nu-mi dă pace. Adică credeam că sunt incompletă, dar pot trăii și fără tine. 

Mereu vei fi o parte din sufletul meu, deși nu te mai vreau.

Alegerile pe care le faci în viață țin de caracter. Și atâta timp cât o să am principii și moralitate, să nu mă arăți cu degetul. Pentru că habar n-ai cine sunt, prin câte am trecut. Am greșit de multe ori, dar cea mai bună scuză a mea e că trăiesc pentru prima dată. Nu tot timpul am știut exact ce e bine și ce nu. 

N-am nevoie de compasiunea sau mila ta. Dacă chiar vrei să mă cunoști, să nu te aștepți să-ți spun vreodată cuvintele pe care vrei să le auzi. Nu mai vreau să fiu falsă doar ca să fie alții fericiți. Roata se poate întoarce și nu se știe dacă nu vei avea cumva nevoie de mine... Iar eu s-ar putea să nu fiu acolo să te ajut.

Dacă sunt serioasă nu înseamnă neapărat că sunt tristă. 

Doar când bat degetele pe loc sunt supărată.

N-am nevoie de oameni ipocriţi care pleacă de lângă mine chiar atunci când am cea mai mare nevoie de ei.

Am nevoie de oamenii care apar ca nişte îngeri păzitori și mă ajută să-mi pot continua drumul, mă ajută să găsesc drumul spre casă.

Am nevoie să scap de stările astea aiurea, care nu mă lasă să dorm. Nu sunt depresivă. Doar că trec așa ușor de la o stare de alta. Azi de exemplu, mă simt urâtă, deși sunt frumoasă în felul meu. Doar pentru că cineva anume nu mă vede așa cum îl văd eu.

Am nevoie doar să mă țină cineva acum, chiar acum în brațe și să știu că nu sunt singură.

Am nevoie de lucruri simple care să însemne totul.

Am nevoie să știu că banii și oamenii ăștia ipocriți nu mă vor face să uit de unde am plecat, cine sunt.

Toți avem un centru al nostru. Nu mă refer neapărat la suflet sau inimă. E vorba de un anumit loc, care ar trebui să fie doar al nostru. Să rămână intact, fără să fie atins de relaţii, sex etc. Pentru că odată ce-l  împărţim cu altcineva sau cineva îl invadează , apare senzaţia de dezorientare. Practic, nu mai sţii cine eşti şi nu mai eşti sigur de ceea ce vrei. Ai grijă de tine și nu te compromite. Tu ești tot ce ai, oricine ai fi. :)

Nu contează cine ești, ci ce fel de om ești. Spune mereu lumii ce gândești, ce crezi, nu-i mai lăsa pe alții să creadă ce vor, ca apoi să-și dea seama că s-au păcălit singuri. Mai bine să fi criticat pentru ceea ce ești, decât iubit pentru ce n-ai să poți fi niciodată. Ai curajul să fi diferit. Mereu vor fi persoane care vor fi rău intenționate, dar vei avea de învățat de la ele. Doar așa îți poți da seama de valoarea ta. Și amintește-ți, oricât de trist ai fi, după ce vei dormii și te vei trezii dimineața, vei fi mai bine. 
Întotdeauna e mai bine dimineața.

LUPTĂ PENTRU VISELE TALE PÂNĂ LA CAPĂT. ȘI DACĂ NU PENTRU VISE, FĂ-O PENTRU TINE, AUTODEPĂȘEȘTE-TE!

Notițe. :">

Aerul pe care-l respir e nou. Simt din nou cum se joacă vântul în părul meu. Deși a plouat și e puțin răcoare, nu-mi pasă. Mi-a luat ceva timp până să pot lua o foaie și un pix în mână. E altfel decât atunci când scriu pe laptop. Foaia te așteaptă, te lasă să te gândești, să te răzgândești, să scrii și să ștergi apoi, să faci diverse desene pe lângă text, sau de ce nu, să scrii un nume și lângă să desenezi o inimioară. Pe o foaie poți să o mototolești și să o arunci la gunoi. Ciudat sau nu,e altfel. Cel puțin pentru mine.

Acum când merg pe stradă, observ din nou chipul oamenilor. Unii ar trece aproape perfecți, aproape fericiți, aproape pierduți de fapt. Toți căutăm fericirea, dar uităm că există și în cele mai mici lucruri.

Trebuie să mai spun cuiva de ziua 16 Iulie. Ce zi. Am intrat pe facebook și am văzut că o fată pe care o chema tot Iulia, distribuia poze cu pisici mici, pe care îi gasise la gunoi într-o cutie, aproape fără suflare. Erau așa mici... Îi era teamă că nu o să supraviețuiască, dar până la urmă, și-au revenit încet, încet.
Am vorbit puțin cu ea și i-am spus că aș vrea un pisoi. Și am luat-o pe mama și am mers la fata respectivă să vedem pisoii. Pe mine m-a cucerit repede unul tigrat ( Jimmy ) și mama și-a dat seama că sunt mici și unul singur ar mieuna intruna. Și m-a lăsat să mai iau unul ( Tony ). Aveau maxim 2 săptămâni. I-am hrănit cu seringa și biberon special ptr pisici. Cu lapte praf. Apoi a mai trecut o săptămână și am aflat că Iulia trebuia să plece în Austria și nu avea la cine să lase pisoii. Și oricum eram sigură că le găsesc stăpân, așa cum am fost sigură că vor supraviețuii toți și i-am luat și pe ceilalți doi de la ea la mine. Suzy și Dudu. Nume puse de mine. :">

Au tot crescut, văzând cu ochii. Dimineața mă trezesc urcându-se pe mine. ( Se cațără pe pat. ) Și mă ling. M-am atașat de ei. Mi-a zis un prieten că am un suflet pur, sensibil și special. Deși uneori sunt imposibilă. Pentru că oamenii sunt așa răi. Majoritatea cred doar ce vor, te rănesc fără să le pese. ..
Oarecum, mulțumesc tuturor care nu au nevoie să le dovedesc nimic și știu cum sunt eu fapt.
Ce vroiam să spun e că... Așa cum ia, Dumnezeu are grijă să primești inapoi ceva mult mai bun. E trist asta, pentru că dacă ar fi după mine, nu aș mai vrea să pierd pe nimeni drag. Dar nu eu decid asta.
Recent m-am și mutat. Nu mi-e dor de apartamentul în care am stat 3 ani din viața mea. Înainte să închid pentru ultima dată ușa la apartament, am privit din nou toate camerele... Atâtea amintiri, clipe fericite. Toată viața e alcătuită din clipe. Dar creierul nostru, este precum o sită, odată cu trecerea timpului, uităm detalii, întămplări.

Doamne, îți mulțumesc pentru tot ce am, pentru greșelile pe care m-ai lăsat să le fac ca să-mi dau seama că nu am avut decât de învățat din ele. Îți mulțumesc că nu uiți să mă trezești dimineașa, îți mulțumesc că m-ai ajutat să fiu omul care sunt azi. Îți mulțumesc pentru clipele în care ai fost singurul care a fost aproape de mine, fără să îți cer ajutorul. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să plâng, ca să pot aprecia mai ușor apoi un zâmbet.
Și pentru cei ce nu cred în Tine.. E problema lor. Nu judec pe nimeni. Doar că eu am nevoie să cred.
Am nevoie să cred în dreptate, iubire, viață... Și toate astea ești Tu.
Am nevoie să cred că există "ceva" atât de pur.

....

Pentru fiecare greșeală există consecințe. Iar viața mi-a amintit asta în cel mai inuman mod. I-a mai luat răsuflarea cuiva drag din viața mea. S-a întâmplat acum câteva ore. De fapt, aseară. Dar timpu a trecut destul de greu. Încă nu prea constientizez, dar când plângeam simțeam că ceva nu mă lasă să respir. Că mă sufoc. Eram așa șocată. Presimțeam că ceva nu e în regulă, dar nu mi-am ascultat instinctul. Iar acum, mă rupe-n două. Și mă simt așa goală pe dinăuntru. E așa nașpa.... Pentru că mă simt neputincioasă.
Mă gândesc acum că dacă s-ar putea, aș face orice s-o aduc înapoi. Era a mea. Și era așa de zăpăcită și ... Am atâtea amintiri frumoase cu ea. Puține mai aiurea când nu o găseam prin casă și mi se făcea teamă.
Doamne, cât îmi lipsește deja! Era așa de ușor să mă facă fericită. În câteva cuvinte : era tot ce aveam nevoie.
 ( Pozele sunt de acum câteva zile. Când mama i-a făcut o fundiță în jurul gâtului cu o eșarfă câștigată cu o zi înainte la o promoție Savana. Arăta ca o prințesă. Micuța mea Didy... )

MUZICA!

Mai am puțin și fac 18 ani!
Nici nu-mi vine să cred. Oricum, se vor schimba multe, deși majoritatea prietenilor mei spun că nu e asa.
Deja am o poftă, un gând... Nu mai vreau să depind de părinții mei. Vreau să-mi iau lumea în cap, să cunosc, să văd locuri noi, să mă autodepășesc ca persoană, ca om, să fac o grămadă de lucruri anticipate sau nu. Viața e prea scurtă ca să îmi mai fac probleme pentru regrete.
Mă gândesc că.. Ar fi ceva să mă angajez vara asta. Să-mi cumpăr o chitară din banii mei. Așa stiu că voi avea grijă de ea, că va fi a mea și îmi voi îndeplinii un vis, sau voi încerca măcar, să învăț să cânt la chitară.
Muzica e ... puțin spus fascinantă. Cât de ușor poate ajunge în sufletul fiecărui om! Fără cuvinte, fără imagini. E peste tot în jurul meu, trebuie doar să o ascult și să închid ochii. E mai profund așa. Așa cum noi oamenii avem nevoie de cuvinte să ne exprimăm, așa are nevoie inima de muzică.
Eu una când ascult muzică, uneori când mă relaxez ușor o simt până in buricele degetelor de la mâini. Și în tot corpul meu. E o conecțiune mai aparte cred.
Muzica unește oamenii. Poate mai mult ca sentimentele. Și n-ar fi trebuit să renunț niciodată la ea. Orice ar fi. Orice s-ar fi întâmplat. Pentru că rămâne unicul meu refugiu, singurul lucru care mă ajută să uit de toate.
Pentru mine, muzica este cel mai pur lucru, pe care sper să nu mi-l ia nimeni. E o lume în sine!

Alesul meu.

În visele mele, alesul meu, când îmi spune că sunt frumoasă... simt că ori de câte ori mi s-a mai spus asta înainte, a fost nesemnificativ. 

Când îmi spuneau ei, chiar era nesemntificativ. Cuvintele lui însă le aud. Știi? Pentru că mă face să mă simt adevărată. Mă face să mă simt femeie. Și mă face să mă simt chiar frumoasă.

Nu vreau să mai ies în oraș cu cele mai frumoase persoane, vreau... Să stau cu persoana care îmi face cea mai frumoasă zi din lume.

Aș vrea ca el să mă asculte, să mă înțeleagă, să mă ajute. Să mă simt în siguranță în preajma lui, să mă simt fericită. Cu el să pot să râd, să plâng, să mă cert și să ne împăcăm iar. De câte ori va fi nevoie.

Să fie sincer, dulce și să fie al meu.

Nu cer chiar așa mult, nu?

Dar se pare că el se lasă cam mult așteptat.

** Lucrurile bune li se întâmplă doar celor care știu să aștepte. **

Oare chiar e posibil să fi îndrăgostită de mai mulți tipi deodată? Nu în aceeași măsură normal.
Doamne, fetele sunt ciudate rău! E o explicație destul de logică dacă stai bine să te gândești. Și nemiloase, apropo.
Există atâtea modalități de a iubii. Deci când știi că poți alege ce e mai bine pentru tine?
Doar când ești dispus să riști, chiar dacă va fi o greșeală. Merită. Cu vârf și îndesat. Căci dacă nu trăiești anumite momente la timp, nu le mai poți trăii niciodată poate...

Amorțită.

Simțeam că nu mai rezist. M-am simțit atât de singură într-o mulțime de oameni... Nu eram în stare să mă ridic. Eram amorțită. Nu-mi găseam locul. Mi-era dor de casă. Plecasem de lângă ai mei ca să fiu alături de tine și pentru ce? Pentru nimic. Indiferența/ inconștiența ta... Faptul că abia ai stat cu mine. Am stat mai mult cu prietenii tăi cred. Iar apoi aruncai cu atâtea întrebări în mine. Tot tu erai victima. De parcă aș fi făcut pe victima. De parcă ai fi știut cum mă simțeam atunci când mi-am dat seama că de fapt, nici nu aveam ce căuta acolo. Căutând lucruri, răspunsuri la întrebări pe care n-aveam să le primesc niciodată de la tine, de la locul ăla. Dar viaţa m-a învăţat că "niciodată" e un cuvânt prea mare...
Iar apoi te credeai așa superior mie și de fapt... De fapt, ar trebuii să te vezi prin ochii mei . Nu eşti nici pe departe cine te crezi. Sper să-ţi dai seama într-o zi că te minți singur, că mergi pe un drum care nu te va duce niciunde. Doar spre dezamăgire cred.


[...]Ieșisem afară și am tras aer în piept de parcă ar fi fost ultima răsuflare. Dar nu. N-a fost deloc așa. Nu regret deloc nici acum. Vroiam să plec. N-avea sens să rămân. Nu mai suportam nici măcar să mă uit în ochii tăi. Mă lăsai rece. Prin toate gesturile, cuvintele, scuzele tale. A fost mai bine că m-ai lăsat să plec. N-ai fi putut să mă mai reții. M-ai reținut destul. Știam că urmează un nou început.
Iar acum îmi dau seama că ...Poți să-mi iei zâmbetul, lacrimile, pozele, amintirile... Dar nu-mi poți lua sufletul. Nu-mi poți lua bunul simț și nici înțelepciunea, demnitatea.
Uneori nu-ți spuneam ce simt. De parcă dacă spuneam, mă ascultai și încercai să înțelegi înainte să mă judeci. N-ai fost în stare niciodată să-mi înțelegi tăcerea. :)
Îmi pare rău într-un fel doar pentru că n-am spus ce aveam de spus înainte să plec. Eram prea conștientă că mi-aș fi irosit cuvintele scumpe pe un om mult prea ieftin...
* În viață nu poți să ții lângă tine ceva ce nu-ți aparține și nu poți să oprești ceva ce nu vrea să rămână. *

Didi.

M-am trezit pe la 11 jumate. Eram așa somnoroasă... Nici prin cap nu-mi trecea ce avea să se întâmple.
Ascultam muzică și la un moment dat:
Mama: Ți-a doborât Didi teneșii de pe balcon. Îmbracă-te și coboară după ei.
Eu: Bine mami. (chicoteam)
M-am schimbat (eram în pijamale ) și am plecat.
Ajunsă jos, în spatele blocului:
Fratimio: O arunc și pe Didi?
Eu: Atâta-ți trebuie!
Fratimio: Haha.
Numai văd că după o bucată mare de carton, apare Didi. Mi-auzise vocea. Și a mieunat. Am luat-o repede în brațe și m-am uitat să nu se fi lovit la cap sau la vreo lăbuță.  Și i-am zis lu fratimio că a căzut și Didi, în încercarea ei de a-mi doborî papucii. Sărăcuța de ea și-a băgat ghearele în tricoul meu.
Fratimio: Vezi că e un câine mare și negru mai încolo. Vrei să cobor?
Eu: Nu, stai liniștit. Văd eu cum o ascund să nu o vadă. Dar și de se apropie, numa pisici îi dau eu lui dupaia.
El: Hahahahaha!
Așa că, am luat teneșii, pe Didi, o țineam în brațe cu cealaltă mână și am ocolit frumos câinele ăla.
Când am ajuns în casă, fratimio a luat-o în brațe și s-a uitat și el la ea.
O iubește. Deci n-ar fi putut să o arunce el, cum susține un prieten, Alecs. Pentru că, de multe ori, dimineața după ce se trezește, vine și o caută pe Didi la mine în cameră ca să o mângâie și să îi de-a pupă.
Drăguț nu?

Iarna. Mai mult sau mai puțin.

Iubesc iarna.
Când eram mică, îmi doream să fie tot timpul iarnă sau măcar, să mă pot muta undeva unde iarna ține mult mai mult timp. Sărbătorile, familia reunită, bradul de crăciun, cadouri, îmbrățisări, râsete până seara târziu, câteodată filme în familie, prăjiturile, mâncarea, Moș Crăciun, omuleții de zăpadă...
E plăcut când e rece afară, și deși îți îngheață degetele de la mâini, are cine să ți le încălzească.
Iarna e specială. Pură, are ceva aparte și e minunată. Mai ales când ninge afară.
Are și un anume efect asupra oamenilor. Adică îi unește într-un fel ciudat. Dar acum îmi dau seama că dacă ar fi tot timpu iarnă, n-aș mai prețui fiecare moment al ei așa mult.
"Se spune că, acele momente care au un anumit impact asupra noastră, acele momente de o puternică intensitate care îți schimbă viața complet, ne definesc ca persoane.
Toți trecem printr-un moment de încercare, alături de toate persoanele pe care le-am cunoscut. Aceste momente devin istoria noastră, făcând parte dintr-un top al celor mai frumoase momente pe care le retrăim în mintea noastră încontinuu. Totul e că nu poți, oricât ai încerca să controlezi cum te vor afecta acele momente de impact. Trebuie să lași să se întâmple ce trebuie să se întâmple. Și să astepți până la următoarea coliziune." = The Vow. ( Vizionați filmul, e superb. )
Cred că e mare lucru să te accepte cineva așa cum ești, nu drept cine ar vrea să fi.

Teribil.

Unui părinte nu ar trebui să îi pese mai mult de ce persoană devii, în loc să îi pese mai mult de vreo facultate stupidă la care vrea să ajungi? N-ar trebui să îi pese de ce exemplu îți dă în viață? N-ar trebui să te facă să-ți dorești să poți vorbi orice cu el atunci când ai probleme????
Nu cumva e mai bine să știi că ți-a murit un părinte și să știi că te-a iubit cu toată ființa lui, decât să trăiască și să știi că te-a abandonat????
Nu cumva mai nou nu te educă familia, ci anturajul?
E teribil să vezi cum pleacă cineva din viața ta și să știi, că orice ai face, nu mai vine înapoi. E teribil să fi anunțat că ți se va da viața peste cap și din nou, să nu poți face nimic, doar să devii și tu un oarecare spectator al propriei tale vieți. E teribil să trebuiască să ceri ceea ce ar fi trebuit oricum să primești.
Cu timpul, cred că voi rămâne același om. Cine mă cunoaște, știe cum sunt. Știe... Știe că nu-mi plac schimbările bruște și majore și că nu mă pripesc în decizii. (Mici excepții! ) Dacă mă voi schimba, va fi doar în mai bine. Pentru mine. Nu sunt perfectă... Nici nu aș vrea. Perfecțiunea e banală. Atât de banală, încât ajungi să te plictisești și tu de tine. Deci, de ce și-ar mai putea dorii cineva să fie perfect? Poate doar pentru imaginea lor în ochii altora sau poate pentru a avea o stimă de sine mai mare. Nu-mi dau seama. Suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu.


Cred că dimineața e cel mai plăcut, frumos moment al zilei. Ai ocazia să începi o nouă zi. Mai ales când tot ce simți e scris pe tine, ca niște tatuaje permanente.!

http://www.youtube.com/watch?v=hSH7fblcGWM

Dor de ... tine?

Prima dragoste e o dulce disperare.
Noi oamenii suntem făcuți din aceeași materie ca visele. Iar micuța noastră viață este înconjurată de somn...
Nu te-am mai văzut de doi ani, dar câteodată îmi amintesc ochii, buzele, nasul tău, râsul tău. Aveai ceva aparte, un stil al tău. Era sfârșit de iarnă. Puțin frig. Și afară ploua cu picături mici, mici.
Când te-am cunoscut, eram cu mai mulți prieteni. Mergeam într-un nou local. Păcat că s-a închis acum. Mi-ar fi trezit amintiri plăcute. Oarecum, când am intrat în local, ne-am așezat imediat în spate, la fotolii. Era așa plăcut înăuntru. Lumină nici prea puternică, dar nici prea slabă. Chelnerița aceea era chiar simpatică. Ne-am comandat toți câte o ciocolată caldă/ceai/cafea. Apoi urma să vină și niște tipi noi. Nu prea eram curioasă. Cred că aveam altele pe cap atunci.
Apoi, nu știu, l-am auzit pe X spunând că au venit. Atunci am ridicat privirea. Și i-am văzut. Te-am văzut. Băieți s-au salutat între ei și apoi ai făcut cunoștiință cu fetele, iar apoi a venit rândul tău să faci cunostiință cu mine. Ai rămas blocat, zâmbind. M-ai făcut și pe mine să zâmbesc. Și ai spus doar: " Bună. Sunt ********. " . Și te-ai pus jos lângă mine. Nu te-am prea băgat în seamă, dar mi-am dat seama că oricând spuneam ceva, erai primul care se uita la mine. Și zâmbeai, iar si iar. Și acum mi-amintesc zâmbetul tău. Apoi ne-am jucat Adevăr și Provocare. Uitasem de ce urăsc jocul ăla. Iar un prieten de-al tău, n-am reținut numele, ți-a dat provocare să mă săruți. Și te-ai uitat așa la mine, de parcă... De parcă eram doar noi doi acolo. Și ai spus că nu. " Nu așa."...au izbucnit toți într-un râs ciudat. Chiar și eu. Atunci mi-ai atras puțin mai mult atenția. Apoi altă provocare de la o prietenă de-a mea să îl sărut pe acel prieten al tău. Și tu ai vrut să încheiem jocul. Iar au început toți să râdă. Eu am chicotit doar. Oricum nu l-aș fi sărutat... Nu pe el vroiam să-l sărut.
Ne-am terminat toți cicolata/ceaiul/cafeaua și se apropia de ora 19. Urma să plecăm cât de curând. Dar aveam un sentiment de parcă nu vroiam să plec. Am ieșit toți afară. Stăteam pe un gard de fier mai mic din fața localului. Fumam. Și nu știu cum se face că am rămas doar noi doi. Te apropiai ușor , ușor, tot mai mult de mine. Parcă zâmbeam. Te-am privit. Te uitai în altă parte, gen îți venea să râzi. Ce drăguț erai! Haha.
Am început să vorbim. Chestii banale. Îți povesteam ceva și brusc, mai întrerupt, spunându-mi să tac și ai zâmbit iar și te uitai la buzele mele. Ce liniște era! Treceau doar unele mașini, din când în când pe lângă noi. Îmi simțeam inima cât un purice. Mă amețeai cu zâmbetul tău. Degeaba era puțin frig și începuse să plouă. Degeaba. Inima îmi bătea așa repede... Apoi m-ai sărutat. Ai fost așa dulce. Ți-era teamă că o să te resping dar cum aș fi putut să fac asta? Cred că a fost dragoste la prima vedere. Pentru tine. Eu am ales să te mai privesc o dată. :"> Apoi au urmat câteva zile așa de fericite și frumoase. Mi-ar plăcea să ne întâlnim odată. Oare ești bine?!
Dacă destinul ține cu mine, o să ne mai întâlnim. Dacă va fii, va fii. Dacă nu, sper să nu fi fost în zadar totul. Doar o iubire între doi străini, care au lăsat să se piardă totul înainte de a începe de fapt.


#

M-a auzit Dumnezeu. Cred. Sau a fost o simplă coincidență. Deși nu-mi place să cred asta. Am trecut pe langă tine, ieri, 26.04.2012. Pe la 14:30. Eram cu niște colege, tocmai ce scăpasem de la scoală. Tu erai cu o fată. Erai schimbat. Mult. La fel și eu. Doi ani e mult totuși. Și tu erai cu o tipă. Nu vă țineați de mână, nimic. Presupun că era o prietenă...
Știi, nu ești ce-mi doream să fii. Dar a fost suficient să trecem unul pe lângă altul, fără să îmi zâmbești, fără să ne salutăm ca să-mi dau seama, că ce s-a pierdut, e pierdut de mult ...

I'm tired of waiting for something that will never happen.!

Sunt singură. E târziu iar și nu pot dormii.
Mi-aș aprinde o țigară. Se pare că m-apuc iar de fumat... Nu mă mai pot abține.
Mă gândesc la tine. Oare ești bine? Cred că da. Oare ți-e dor de mine? Nu prea cred. Cum se face că ajung să acord prietenie și iubire tocmai acolo unde nu trebuia să ofer nimic, să ofer doar indiferență?
Mă gândesc la mine. Cum eram înainte, cum era viața mea. Și cum e acum. Eram așa copilă, dificilă. Niciodată n-am avut un prieten care să fie bun, pentru totdeauna. Poate din cauză că eu îndepărtez mai tot timpul oamenii de lânga mine. Până acum ceva timp. Credeam că o să am un prieten cu adevărat bun, dar n-a fost sa fie. Și nu știu de ce am greșit sau de ce a trebuit să fie așa. Chiar nu știu. De fapt, acum, nici eu nu știu cum sunt. Iubirea e fragilă. Și nu știm întotdeauna cum să avem grijă de ea. Doar trecem prin ea, sperând la ce e mai bine, sperând că acel lucru fragil va supraviețui oricărui obstacol. Dar oare e de ajuns?
Mă întreb de ce nu mă suni. Bine, te-aș suna eu.... Dar ai zice că te stresez sau ai fi sec. Sau ai fi cu ea. Cine știe cât va dura perioada asta de fericire de acum? Tot ce știu e că nu vreau să începi să mă cauți iar după aceea, să vrei să vorbim, să îți dau sfaturi, sau orice. Nu vreau!
Pentru că tu.. Tu m-ai ascultat sincer, fiind atent la exact tot ce-ți spun.? Uneori chiar, mi-arunca-i un sfat la întamplare POATE. Și știi, nu e corect. Nu meritam asta. Nu cred că știi ce înseamnă cuvântul "prietenie".
Iar acum, ascultând Lifehouse, Veritasaga etc. Am un chef să-mi fac bagajul și să plec undeva departe. Oriunde. Pentru un timp. Departe de toți și toate. E tot ce am nevoie. Puțin timp singură. Să mă gândesc la mine, la ce voi face cu viața mea, căci încă nu m-am decis. Nu mă pot decide. Și nici nu pot trăii visele mamei mele. Trebuie să-mi găsesc acel ''ceva'' care-mi lipseste și să încerc să îi dau un sens. Doar acel '' ceva'' mă poate diferenția de ceilalți din jur. Orice ar fi.
Sper doar că nu mă voi închide iar în mine. N-ar avea nici un sens. Simt totul așa profund.
Cred că cel mai frumos vis e să poți visa. Nu-i așa?
Tot ce știu e că îmi e dor de tine al dracului de mult!

# După două zile.

Eram în parc. Stăteam pe bancă cu un băiat. Vorbeam. Afară se întunecase cam mult, dar oamenii nu mergeau acasă. Încă era plăcut afară. Într-o clipă, am întors privirea. Și te-am văzut. Dar tu nu mai văzut. Te grăbeai, păreai nervos. Ceva se întâmplase cu tine. Și am oftat și te-am sunat. Mă gândeam că ai pățit ceva.

Am pornit spre casă, despărțindu-mă de băiatul cu care eram.

Ajunsă în casă, te-am sunat iar. Urma să ne întâlnim, dar s-a produs o încurcătură cu telefoanele de care nu vreau să-mi amintesc acum și n-am mai ieșit. Ne-am certat pe mess. Motiv tâmpit, dar nu poate fi totul numai lapte și miere. Oarecum. A doua zi, a fost aiurea. N-am fost eu prima care a vorbit cu tine, deși vroiam. Era absurd, să nu mai vorbim deloc din cauza unei discuții în contradictoriu. Te-am făcut mincinos, știu. Mi-ai dat motive.

Dar într-un fel, am lăsat orgoliul deoparte, te-am sunat iar și am vorbit. Mi-am recuperat prietenul. Nu vreau să renunț și la tine. Și nici n-am nevoie de o grămadă de prieteni. Mi-ajung și acei puțini pe care îi am.

Totul e bine când se termină cu bine! ♥

(Ai grijă pe cine numești "prieten" ) .

Chestii.

Toți avem nevoie de ceva sau de cineva.
Toți ne dorim să avem persoane sincere în jurul nostru, cu mai puține fețe. Dar noi cum suntem? E imposibil să ai o singură " față " cu toată lumea. Pentru că asta ține de atitudine. Și, oricum ar fi atitudinea, nu toți oamenii ar trebuii tratați la fel.
Unii dintre noi suntem mai falși decât alții ... Însă sunt persoane care, oricum ar fi, știu care le sunt prietenii și dacă este vreodată nevoie de ei, vor fi acolo. Căci acei oameni nu se schimbă întradevăr. Ci doar îsi mai adaugă defecte sau calități. Aceia poți fi numiți oameni. Oameni buni. Oameni mult mai buni decât alții.
Și dacă te gândești acum dacă există vreo asemenea pesoană în viața ta și nu e, atunci e trist ...

Dragoste de soră.

El este Petrișor. Mai are puțin și face 15 ani.

S-a născut pe data de 25 iunie 1997 și este frățiorul meu mai mic.

Este una dintre cele mai importante persoane din viața mea și... dacă l-aș pierde, nici eu n-aș mai fi aceeași pentru că am nevoie de el în fiecare zi lângă mine.

Când eram mici, nu ne înțeleam chiar așa bine. Ca orice alți frați cred. Se supăra pe mine când îi luam mașinuțele sau alte jucării. (Eram ceva mai băiețoasă.) Iar eu mă supăram pe el când îmi rupea capu la păpuși.

Cert e că lui pe la 3,4 anișori, îi plăcea tare mult să facă un lucru: își desfăcea mașinuțele, fiind curios să vadă cum erau făcute. Iar când încerca să le ansambleze la loc, nu prea îi ieșea. După se enerva, lua ciocanu și le strica de tot. Iar el spunea așa drăguț: "Le repar doar."

E un copil așa liniștit și câteodată puțin cam obraznic. E genul de persoană care tace și face. E dulce, bun și sincer. Nu mi-a spus niciodată până acum "te iubesc" dar el nu ar avea nevoie de niște cuvinte ca să-mi arate asta. El nu mă minte ca atâta lume.

Dacă ar fi să-mi pun o dorință, ar fi ca viața să îi ofere bucuria pe care mi-a oferit-o el mie. Să simtă ce e iubirea. Și cel mai bun sfat pe care i l-am dat vreodată cred că e: " Să nu-ți fie niciodată teamă să-ți asumi riscuri, dragule. Orice ar fi, să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu poți face ceva anume!"
Oare el știe că e de ajuns să-mi zâmbească ca să-mi facă ziua mai bună?

Sper că știe.... Eu nu o să plec niciodată de lângă el. Nici chiar atunci când toți vor pleca, pentru că trebuie să fiu lângă el, să îi fiu sprijin. O să fiu de partea lui. Indiferent de ce s-ar întâmpla, o să fiu mereu lângă el.  Sper să fie sigur de asta. Pentru că, dacă vrei cu adevărat, nimeni nu îți poate lua cu adevărat pe cineva din suflet...

Era să-l pierd într-un accident. Dar a fost tare și a găsit cumva puterea să meargă mai departe sau s-a resemnat, nu știu. Cert e că pentru mine, a fost ca o lecție de viață ce a făcut el. S-a ridicat din pat în fiecare zi, fără să conteze dacă era supărat sau nu avea chef să meargă la școală. A continuat să viseze, să fie fericit... să fie copil. Sunt multe amintiri pe care timpul nu le poate șterge.
Sunt amintiri care îmi umplu sufletul de fericire, dar și anumite amintiri pe care am fost nevoită să le închid într-un colț de suflet.

Am învățat atâtea lucruri de la el... Iar când mă uit în ochii lui căprui-verzui, îmi dau seama că viața mea nu ar mai fi fost la fel fără el. Și îl iubesc. Mult, mult de tot...
P.S. Fi fericit și fii cine vrei tu să fii, nu ce vor alţii să vadă!