Azi n-am chef să zâmbesc, să mă prefac că simt o fericire pe care nu o simt, să mă prefac că sunt bine si de fapt, să fac asta doar ca să nu-și facă cei dragi mie griji ...
N-am chef să te văd, să te ascult, să-mi dai iar sfaturi inutile și nici să mă stresezi cu atâtea întrebări. N-am nevoie să gândească cineva pentru mine. Nu sufăr. Nu e asta. Pur si simplu, așa e când se adună prea multe lucruri.
Mi-ar fi așa simplu să fac pe cineva, oricine e dispus să asculte, să înțeleagă....să vadă in propriul meu suflet ce simt.
Cum definesc eu un suflet: cea mai de preț comoară a unui om.
E centrul propriu zis al unui om. Acolo se adună tot, bun sau rău. E ca un tot unitar, Dacă nu-l ai, trăiești degeaba. Și mai știu că nu poți alege tu cine intră și rămâne acolo. Sunt și persoane care deși ne dezamăgesc, ne rămân mereu în suflet.
Uneori n-am cuvinte să pot exprima ce simt. Dar asta e și efectul : la asta se rezumă tot de fapt. Dacă simți sau nu. Și eu simt.
SIMT.
Simt fiecare clipă, zâmbet, îmbrățișare caldă, aerul rece și primăvara care încet, încet vine. Cu florile, mirosul ei, de parcă totul prinde iar viață. Sunt mică, mai am multe de învățat, de arătat, de dovedit.
Lasă-mă să mint. Iubirea voastră falsă m-a învățat să mint.
