Plouă. Și după cum bine știti, îmi place.
Din nou, n-am somn. Totul pare mai simplu când toată lumea doarme. Cuvintele pur și simplu curg din mine. La început iau formă și-ncet formează un întreg.
Mă gândeam că oricât de treacătoare ar fi dragostea, măcar dă vieții un sens. Plăcerea mea vinovată...
Sunt celebră pentru intoleranța mea pentru superficialitate? Astfel, nu-mi explic cum de trebuie să fiu tratată deseori cu mănuși, de parcă nu știu, dacă nu mi se spune. De parcă ascult, și nu înteleg. De parcă privesc, și nu văd. Dacă nu reacționez, nu înseamnă că nu am observat. Sunt doar prea deșteaptă să-mi dau seama că... Eu nu mă pot bucura de răul altuia.
Dacă mă întrebi ce vreau, s-ar putea să-ți răspund că nu știu. Poate vreau ceva diferit. Altceva. Ceva mai mult. Ce-i sigur, e că știu ce nu vreau. Sau ce nu mai vreau.
O să am mereu o minte de adolescentă. Fiind și romantică, pentru câteva minute de iubire, dragoste, uit complet de celelalte responsabilități.
Corpul uman are nevoie de echilibru, la fel ca dragostea.
Am înțeles că poți avea totul neavând nimic și nimic având totul.
Emoțiile reale se transmit mereu prin vreun mod. Iar pentru cei care nu au parte de ele, nu-i nici o problemă. Vor mai trece câteva decenii, în care dacă nu cumva vor distruge și infecta tot restul pământului cu imposibilitatea lor de a simții vreun sentiment pentru oricine altcineva în afară de ei, poate, vor simții și ei ceva. E prea devreme să fie prea târziu. Și-n plus, s-ar putea să-i molipsim noi, romanticii incurabili, și pe ei.
Sunt întrebată des în ultimul timp de ce nu am o relație. Păi... De ce să am o relație doar de dragul de a avea una? Îmi place seriozitatea, stabilitatea, angajamentul. Dar nu știu dacă sunt în stare să fac toate astea să fie pe bune. Sunt cam dată peste cap. [Nimeni nu-i perfect.] Femeile sunt cam zăpăcite în general. N-avem nevoie de un motiv ca să fim nervoase, ca să plângem, ca să râdem... Dar bărbații, simpaticii plini de orgoliu copilăresc, sunt mai nebuni. Pentru că sunt înnebuniți după noi.
