MUZICA!

Mai am puțin și fac 18 ani!
Nici nu-mi vine să cred. Oricum, se vor schimba multe, deși majoritatea prietenilor mei spun că nu e asa.
Deja am o poftă, un gând... Nu mai vreau să depind de părinții mei. Vreau să-mi iau lumea în cap, să cunosc, să văd locuri noi, să mă autodepășesc ca persoană, ca om, să fac o grămadă de lucruri anticipate sau nu. Viața e prea scurtă ca să îmi mai fac probleme pentru regrete.
Mă gândesc că.. Ar fi ceva să mă angajez vara asta. Să-mi cumpăr o chitară din banii mei. Așa stiu că voi avea grijă de ea, că va fi a mea și îmi voi îndeplinii un vis, sau voi încerca măcar, să învăț să cânt la chitară.
Muzica e ... puțin spus fascinantă. Cât de ușor poate ajunge în sufletul fiecărui om! Fără cuvinte, fără imagini. E peste tot în jurul meu, trebuie doar să o ascult și să închid ochii. E mai profund așa. Așa cum noi oamenii avem nevoie de cuvinte să ne exprimăm, așa are nevoie inima de muzică.
Eu una când ascult muzică, uneori când mă relaxez ușor o simt până in buricele degetelor de la mâini. Și în tot corpul meu. E o conecțiune mai aparte cred.
Muzica unește oamenii. Poate mai mult ca sentimentele. Și n-ar fi trebuit să renunț niciodată la ea. Orice ar fi. Orice s-ar fi întâmplat. Pentru că rămâne unicul meu refugiu, singurul lucru care mă ajută să uit de toate.
Pentru mine, muzica este cel mai pur lucru, pe care sper să nu mi-l ia nimeni. E o lume în sine!

Alesul meu.

În visele mele, alesul meu, când îmi spune că sunt frumoasă... simt că ori de câte ori mi s-a mai spus asta înainte, a fost nesemnificativ. 

Când îmi spuneau ei, chiar era nesemntificativ. Cuvintele lui însă le aud. Știi? Pentru că mă face să mă simt adevărată. Mă face să mă simt femeie. Și mă face să mă simt chiar frumoasă.

Nu vreau să mai ies în oraș cu cele mai frumoase persoane, vreau... Să stau cu persoana care îmi face cea mai frumoasă zi din lume.

Aș vrea ca el să mă asculte, să mă înțeleagă, să mă ajute. Să mă simt în siguranță în preajma lui, să mă simt fericită. Cu el să pot să râd, să plâng, să mă cert și să ne împăcăm iar. De câte ori va fi nevoie.

Să fie sincer, dulce și să fie al meu.

Nu cer chiar așa mult, nu?

Dar se pare că el se lasă cam mult așteptat.

** Lucrurile bune li se întâmplă doar celor care știu să aștepte. **

Oare chiar e posibil să fi îndrăgostită de mai mulți tipi deodată? Nu în aceeași măsură normal.
Doamne, fetele sunt ciudate rău! E o explicație destul de logică dacă stai bine să te gândești. Și nemiloase, apropo.
Există atâtea modalități de a iubii. Deci când știi că poți alege ce e mai bine pentru tine?
Doar când ești dispus să riști, chiar dacă va fi o greșeală. Merită. Cu vârf și îndesat. Căci dacă nu trăiești anumite momente la timp, nu le mai poți trăii niciodată poate...

Amorțită.

Simțeam că nu mai rezist. M-am simțit atât de singură într-o mulțime de oameni... Nu eram în stare să mă ridic. Eram amorțită. Nu-mi găseam locul. Mi-era dor de casă. Plecasem de lângă ai mei ca să fiu alături de tine și pentru ce? Pentru nimic. Indiferența/ inconștiența ta... Faptul că abia ai stat cu mine. Am stat mai mult cu prietenii tăi cred. Iar apoi aruncai cu atâtea întrebări în mine. Tot tu erai victima. De parcă aș fi făcut pe victima. De parcă ai fi știut cum mă simțeam atunci când mi-am dat seama că de fapt, nici nu aveam ce căuta acolo. Căutând lucruri, răspunsuri la întrebări pe care n-aveam să le primesc niciodată de la tine, de la locul ăla. Dar viaţa m-a învăţat că "niciodată" e un cuvânt prea mare...
Iar apoi te credeai așa superior mie și de fapt... De fapt, ar trebuii să te vezi prin ochii mei . Nu eşti nici pe departe cine te crezi. Sper să-ţi dai seama într-o zi că te minți singur, că mergi pe un drum care nu te va duce niciunde. Doar spre dezamăgire cred.


[...]Ieșisem afară și am tras aer în piept de parcă ar fi fost ultima răsuflare. Dar nu. N-a fost deloc așa. Nu regret deloc nici acum. Vroiam să plec. N-avea sens să rămân. Nu mai suportam nici măcar să mă uit în ochii tăi. Mă lăsai rece. Prin toate gesturile, cuvintele, scuzele tale. A fost mai bine că m-ai lăsat să plec. N-ai fi putut să mă mai reții. M-ai reținut destul. Știam că urmează un nou început.
Iar acum îmi dau seama că ...Poți să-mi iei zâmbetul, lacrimile, pozele, amintirile... Dar nu-mi poți lua sufletul. Nu-mi poți lua bunul simț și nici înțelepciunea, demnitatea.
Uneori nu-ți spuneam ce simt. De parcă dacă spuneam, mă ascultai și încercai să înțelegi înainte să mă judeci. N-ai fost în stare niciodată să-mi înțelegi tăcerea. :)
Îmi pare rău într-un fel doar pentru că n-am spus ce aveam de spus înainte să plec. Eram prea conștientă că mi-aș fi irosit cuvintele scumpe pe un om mult prea ieftin...
* În viață nu poți să ții lângă tine ceva ce nu-ți aparține și nu poți să oprești ceva ce nu vrea să rămână. *