Amorțită.

Simțeam că nu mai rezist. M-am simțit atât de singură într-o mulțime de oameni... Nu eram în stare să mă ridic. Eram amorțită. Nu-mi găseam locul. Mi-era dor de casă. Plecasem de lângă ai mei ca să fiu alături de tine și pentru ce? Pentru nimic. Indiferența/ inconștiența ta... Faptul că abia ai stat cu mine. Am stat mai mult cu prietenii tăi cred. Iar apoi aruncai cu atâtea întrebări în mine. Tot tu erai victima. De parcă aș fi făcut pe victima. De parcă ai fi știut cum mă simțeam atunci când mi-am dat seama că de fapt, nici nu aveam ce căuta acolo. Căutând lucruri, răspunsuri la întrebări pe care n-aveam să le primesc niciodată de la tine, de la locul ăla. Dar viaţa m-a învăţat că "niciodată" e un cuvânt prea mare...
Iar apoi te credeai așa superior mie și de fapt... De fapt, ar trebuii să te vezi prin ochii mei . Nu eşti nici pe departe cine te crezi. Sper să-ţi dai seama într-o zi că te minți singur, că mergi pe un drum care nu te va duce niciunde. Doar spre dezamăgire cred.


[...]Ieșisem afară și am tras aer în piept de parcă ar fi fost ultima răsuflare. Dar nu. N-a fost deloc așa. Nu regret deloc nici acum. Vroiam să plec. N-avea sens să rămân. Nu mai suportam nici măcar să mă uit în ochii tăi. Mă lăsai rece. Prin toate gesturile, cuvintele, scuzele tale. A fost mai bine că m-ai lăsat să plec. N-ai fi putut să mă mai reții. M-ai reținut destul. Știam că urmează un nou început.
Iar acum îmi dau seama că ...Poți să-mi iei zâmbetul, lacrimile, pozele, amintirile... Dar nu-mi poți lua sufletul. Nu-mi poți lua bunul simț și nici înțelepciunea, demnitatea.
Uneori nu-ți spuneam ce simt. De parcă dacă spuneam, mă ascultai și încercai să înțelegi înainte să mă judeci. N-ai fost în stare niciodată să-mi înțelegi tăcerea. :)
Îmi pare rău într-un fel doar pentru că n-am spus ce aveam de spus înainte să plec. Eram prea conștientă că mi-aș fi irosit cuvintele scumpe pe un om mult prea ieftin...
* În viață nu poți să ții lângă tine ceva ce nu-ți aparține și nu poți să oprești ceva ce nu vrea să rămână. *