Teribil.

Unui părinte nu ar trebui să îi pese mai mult de ce persoană devii, în loc să îi pese mai mult de vreo facultate stupidă la care vrea să ajungi? N-ar trebui să îi pese de ce exemplu îți dă în viață? N-ar trebui să te facă să-ți dorești să poți vorbi orice cu el atunci când ai probleme????
Nu cumva e mai bine să știi că ți-a murit un părinte și să știi că te-a iubit cu toată ființa lui, decât să trăiască și să știi că te-a abandonat????
Nu cumva mai nou nu te educă familia, ci anturajul?
E teribil să vezi cum pleacă cineva din viața ta și să știi, că orice ai face, nu mai vine înapoi. E teribil să fi anunțat că ți se va da viața peste cap și din nou, să nu poți face nimic, doar să devii și tu un oarecare spectator al propriei tale vieți. E teribil să trebuiască să ceri ceea ce ar fi trebuit oricum să primești.
Cu timpul, cred că voi rămâne același om. Cine mă cunoaște, știe cum sunt. Știe... Știe că nu-mi plac schimbările bruște și majore și că nu mă pripesc în decizii. (Mici excepții! ) Dacă mă voi schimba, va fi doar în mai bine. Pentru mine. Nu sunt perfectă... Nici nu aș vrea. Perfecțiunea e banală. Atât de banală, încât ajungi să te plictisești și tu de tine. Deci, de ce și-ar mai putea dorii cineva să fie perfect? Poate doar pentru imaginea lor în ochii altora sau poate pentru a avea o stimă de sine mai mare. Nu-mi dau seama. Suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu.


Cred că dimineața e cel mai plăcut, frumos moment al zilei. Ai ocazia să începi o nouă zi. Mai ales când tot ce simți e scris pe tine, ca niște tatuaje permanente.!

http://www.youtube.com/watch?v=hSH7fblcGWM

Dor de ... tine?

Prima dragoste e o dulce disperare.
Noi oamenii suntem făcuți din aceeași materie ca visele. Iar micuța noastră viață este înconjurată de somn...
Nu te-am mai văzut de doi ani, dar câteodată îmi amintesc ochii, buzele, nasul tău, râsul tău. Aveai ceva aparte, un stil al tău. Era sfârșit de iarnă. Puțin frig. Și afară ploua cu picături mici, mici.
Când te-am cunoscut, eram cu mai mulți prieteni. Mergeam într-un nou local. Păcat că s-a închis acum. Mi-ar fi trezit amintiri plăcute. Oarecum, când am intrat în local, ne-am așezat imediat în spate, la fotolii. Era așa plăcut înăuntru. Lumină nici prea puternică, dar nici prea slabă. Chelnerița aceea era chiar simpatică. Ne-am comandat toți câte o ciocolată caldă/ceai/cafea. Apoi urma să vină și niște tipi noi. Nu prea eram curioasă. Cred că aveam altele pe cap atunci.
Apoi, nu știu, l-am auzit pe X spunând că au venit. Atunci am ridicat privirea. Și i-am văzut. Te-am văzut. Băieți s-au salutat între ei și apoi ai făcut cunoștiință cu fetele, iar apoi a venit rândul tău să faci cunostiință cu mine. Ai rămas blocat, zâmbind. M-ai făcut și pe mine să zâmbesc. Și ai spus doar: " Bună. Sunt ********. " . Și te-ai pus jos lângă mine. Nu te-am prea băgat în seamă, dar mi-am dat seama că oricând spuneam ceva, erai primul care se uita la mine. Și zâmbeai, iar si iar. Și acum mi-amintesc zâmbetul tău. Apoi ne-am jucat Adevăr și Provocare. Uitasem de ce urăsc jocul ăla. Iar un prieten de-al tău, n-am reținut numele, ți-a dat provocare să mă săruți. Și te-ai uitat așa la mine, de parcă... De parcă eram doar noi doi acolo. Și ai spus că nu. " Nu așa."...au izbucnit toți într-un râs ciudat. Chiar și eu. Atunci mi-ai atras puțin mai mult atenția. Apoi altă provocare de la o prietenă de-a mea să îl sărut pe acel prieten al tău. Și tu ai vrut să încheiem jocul. Iar au început toți să râdă. Eu am chicotit doar. Oricum nu l-aș fi sărutat... Nu pe el vroiam să-l sărut.
Ne-am terminat toți cicolata/ceaiul/cafeaua și se apropia de ora 19. Urma să plecăm cât de curând. Dar aveam un sentiment de parcă nu vroiam să plec. Am ieșit toți afară. Stăteam pe un gard de fier mai mic din fața localului. Fumam. Și nu știu cum se face că am rămas doar noi doi. Te apropiai ușor , ușor, tot mai mult de mine. Parcă zâmbeam. Te-am privit. Te uitai în altă parte, gen îți venea să râzi. Ce drăguț erai! Haha.
Am început să vorbim. Chestii banale. Îți povesteam ceva și brusc, mai întrerupt, spunându-mi să tac și ai zâmbit iar și te uitai la buzele mele. Ce liniște era! Treceau doar unele mașini, din când în când pe lângă noi. Îmi simțeam inima cât un purice. Mă amețeai cu zâmbetul tău. Degeaba era puțin frig și începuse să plouă. Degeaba. Inima îmi bătea așa repede... Apoi m-ai sărutat. Ai fost așa dulce. Ți-era teamă că o să te resping dar cum aș fi putut să fac asta? Cred că a fost dragoste la prima vedere. Pentru tine. Eu am ales să te mai privesc o dată. :"> Apoi au urmat câteva zile așa de fericite și frumoase. Mi-ar plăcea să ne întâlnim odată. Oare ești bine?!
Dacă destinul ține cu mine, o să ne mai întâlnim. Dacă va fii, va fii. Dacă nu, sper să nu fi fost în zadar totul. Doar o iubire între doi străini, care au lăsat să se piardă totul înainte de a începe de fapt.


#

M-a auzit Dumnezeu. Cred. Sau a fost o simplă coincidență. Deși nu-mi place să cred asta. Am trecut pe langă tine, ieri, 26.04.2012. Pe la 14:30. Eram cu niște colege, tocmai ce scăpasem de la scoală. Tu erai cu o fată. Erai schimbat. Mult. La fel și eu. Doi ani e mult totuși. Și tu erai cu o tipă. Nu vă țineați de mână, nimic. Presupun că era o prietenă...
Știi, nu ești ce-mi doream să fii. Dar a fost suficient să trecem unul pe lângă altul, fără să îmi zâmbești, fără să ne salutăm ca să-mi dau seama, că ce s-a pierdut, e pierdut de mult ...

I'm tired of waiting for something that will never happen.!

Sunt singură. E târziu iar și nu pot dormii.
Mi-aș aprinde o țigară. Se pare că m-apuc iar de fumat... Nu mă mai pot abține.
Mă gândesc la tine. Oare ești bine? Cred că da. Oare ți-e dor de mine? Nu prea cred. Cum se face că ajung să acord prietenie și iubire tocmai acolo unde nu trebuia să ofer nimic, să ofer doar indiferență?
Mă gândesc la mine. Cum eram înainte, cum era viața mea. Și cum e acum. Eram așa copilă, dificilă. Niciodată n-am avut un prieten care să fie bun, pentru totdeauna. Poate din cauză că eu îndepărtez mai tot timpul oamenii de lânga mine. Până acum ceva timp. Credeam că o să am un prieten cu adevărat bun, dar n-a fost sa fie. Și nu știu de ce am greșit sau de ce a trebuit să fie așa. Chiar nu știu. De fapt, acum, nici eu nu știu cum sunt. Iubirea e fragilă. Și nu știm întotdeauna cum să avem grijă de ea. Doar trecem prin ea, sperând la ce e mai bine, sperând că acel lucru fragil va supraviețui oricărui obstacol. Dar oare e de ajuns?
Mă întreb de ce nu mă suni. Bine, te-aș suna eu.... Dar ai zice că te stresez sau ai fi sec. Sau ai fi cu ea. Cine știe cât va dura perioada asta de fericire de acum? Tot ce știu e că nu vreau să începi să mă cauți iar după aceea, să vrei să vorbim, să îți dau sfaturi, sau orice. Nu vreau!
Pentru că tu.. Tu m-ai ascultat sincer, fiind atent la exact tot ce-ți spun.? Uneori chiar, mi-arunca-i un sfat la întamplare POATE. Și știi, nu e corect. Nu meritam asta. Nu cred că știi ce înseamnă cuvântul "prietenie".
Iar acum, ascultând Lifehouse, Veritasaga etc. Am un chef să-mi fac bagajul și să plec undeva departe. Oriunde. Pentru un timp. Departe de toți și toate. E tot ce am nevoie. Puțin timp singură. Să mă gândesc la mine, la ce voi face cu viața mea, căci încă nu m-am decis. Nu mă pot decide. Și nici nu pot trăii visele mamei mele. Trebuie să-mi găsesc acel ''ceva'' care-mi lipseste și să încerc să îi dau un sens. Doar acel '' ceva'' mă poate diferenția de ceilalți din jur. Orice ar fi.
Sper doar că nu mă voi închide iar în mine. N-ar avea nici un sens. Simt totul așa profund.
Cred că cel mai frumos vis e să poți visa. Nu-i așa?
Tot ce știu e că îmi e dor de tine al dracului de mult!

# După două zile.

Eram în parc. Stăteam pe bancă cu un băiat. Vorbeam. Afară se întunecase cam mult, dar oamenii nu mergeau acasă. Încă era plăcut afară. Într-o clipă, am întors privirea. Și te-am văzut. Dar tu nu mai văzut. Te grăbeai, păreai nervos. Ceva se întâmplase cu tine. Și am oftat și te-am sunat. Mă gândeam că ai pățit ceva.

Am pornit spre casă, despărțindu-mă de băiatul cu care eram.

Ajunsă în casă, te-am sunat iar. Urma să ne întâlnim, dar s-a produs o încurcătură cu telefoanele de care nu vreau să-mi amintesc acum și n-am mai ieșit. Ne-am certat pe mess. Motiv tâmpit, dar nu poate fi totul numai lapte și miere. Oarecum. A doua zi, a fost aiurea. N-am fost eu prima care a vorbit cu tine, deși vroiam. Era absurd, să nu mai vorbim deloc din cauza unei discuții în contradictoriu. Te-am făcut mincinos, știu. Mi-ai dat motive.

Dar într-un fel, am lăsat orgoliul deoparte, te-am sunat iar și am vorbit. Mi-am recuperat prietenul. Nu vreau să renunț și la tine. Și nici n-am nevoie de o grămadă de prieteni. Mi-ajung și acei puțini pe care îi am.

Totul e bine când se termină cu bine! ♥

(Ai grijă pe cine numești "prieten" ) .

Chestii.

Toți avem nevoie de ceva sau de cineva.
Toți ne dorim să avem persoane sincere în jurul nostru, cu mai puține fețe. Dar noi cum suntem? E imposibil să ai o singură " față " cu toată lumea. Pentru că asta ține de atitudine. Și, oricum ar fi atitudinea, nu toți oamenii ar trebuii tratați la fel.
Unii dintre noi suntem mai falși decât alții ... Însă sunt persoane care, oricum ar fi, știu care le sunt prietenii și dacă este vreodată nevoie de ei, vor fi acolo. Căci acei oameni nu se schimbă întradevăr. Ci doar îsi mai adaugă defecte sau calități. Aceia poți fi numiți oameni. Oameni buni. Oameni mult mai buni decât alții.
Și dacă te gândești acum dacă există vreo asemenea pesoană în viața ta și nu e, atunci e trist ...

Dragoste de soră.

El este Petrișor. Mai are puțin și face 15 ani.

S-a născut pe data de 25 iunie 1997 și este frățiorul meu mai mic.

Este una dintre cele mai importante persoane din viața mea și... dacă l-aș pierde, nici eu n-aș mai fi aceeași pentru că am nevoie de el în fiecare zi lângă mine.

Când eram mici, nu ne înțeleam chiar așa bine. Ca orice alți frați cred. Se supăra pe mine când îi luam mașinuțele sau alte jucării. (Eram ceva mai băiețoasă.) Iar eu mă supăram pe el când îmi rupea capu la păpuși.

Cert e că lui pe la 3,4 anișori, îi plăcea tare mult să facă un lucru: își desfăcea mașinuțele, fiind curios să vadă cum erau făcute. Iar când încerca să le ansambleze la loc, nu prea îi ieșea. După se enerva, lua ciocanu și le strica de tot. Iar el spunea așa drăguț: "Le repar doar."

E un copil așa liniștit și câteodată puțin cam obraznic. E genul de persoană care tace și face. E dulce, bun și sincer. Nu mi-a spus niciodată până acum "te iubesc" dar el nu ar avea nevoie de niște cuvinte ca să-mi arate asta. El nu mă minte ca atâta lume.

Dacă ar fi să-mi pun o dorință, ar fi ca viața să îi ofere bucuria pe care mi-a oferit-o el mie. Să simtă ce e iubirea. Și cel mai bun sfat pe care i l-am dat vreodată cred că e: " Să nu-ți fie niciodată teamă să-ți asumi riscuri, dragule. Orice ar fi, să nu lași pe nimeni să-ți spună că nu poți face ceva anume!"
Oare el știe că e de ajuns să-mi zâmbească ca să-mi facă ziua mai bună?

Sper că știe.... Eu nu o să plec niciodată de lângă el. Nici chiar atunci când toți vor pleca, pentru că trebuie să fiu lângă el, să îi fiu sprijin. O să fiu de partea lui. Indiferent de ce s-ar întâmpla, o să fiu mereu lângă el.  Sper să fie sigur de asta. Pentru că, dacă vrei cu adevărat, nimeni nu îți poate lua cu adevărat pe cineva din suflet...

Era să-l pierd într-un accident. Dar a fost tare și a găsit cumva puterea să meargă mai departe sau s-a resemnat, nu știu. Cert e că pentru mine, a fost ca o lecție de viață ce a făcut el. S-a ridicat din pat în fiecare zi, fără să conteze dacă era supărat sau nu avea chef să meargă la școală. A continuat să viseze, să fie fericit... să fie copil. Sunt multe amintiri pe care timpul nu le poate șterge.
Sunt amintiri care îmi umplu sufletul de fericire, dar și anumite amintiri pe care am fost nevoită să le închid într-un colț de suflet.

Am învățat atâtea lucruri de la el... Iar când mă uit în ochii lui căprui-verzui, îmi dau seama că viața mea nu ar mai fi fost la fel fără el. Și îl iubesc. Mult, mult de tot...
P.S. Fi fericit și fii cine vrei tu să fii, nu ce vor alţii să vadă!