Nu sunt genul de persoană care vinde iluzii.

N-ar trebui să ne fie dor de persoane cărora nu le e dor de noi, nu-i așa? Totuși, nu eu te-am pierdut pe tine, ci tu pe mine. Iar vremea de afară mă debusolează și mai tare. Parcă nu e nici un anotimp. Ba e frig, soare, ploi,ceață sau din nou frig, soare și tot așa.

Am trecut printr-un infinit de clipe. De bătăile de inimă nu mai zic... Aș vrea să nu mai uit să le ascult, simt. Sunt cele mai frumoase sunete din lume. Momentan.

Cineva m-a întrebat cum percep eu iadul și raiul. Bună întrebare. Dar răspunsul meu se pare că a fost mult mai bun, pentru că a zâmbit și mi-a spus că întotdeauna ÎL uimesc cu ceva : 

„Beznă. Întuneric total. Nemurire. Ani trăiți în întuneric, singurătate. Fără să te poată auzii cineva când țipi, plângi sau râzi ca un nebun. Iar în același timp, contopindu-te și tu cu întunericul. Devenind nimic.

Cum percep raiul? Ei bine, respiră. Partea asta e simplă. Nu-mi imaginez totul perfect. Doar un loc mai bun.  Nu pentru mine, ci pentru cei dragi mie, pentru ființele fără de care eu n-aș putea să fiu cine sunt azi. Mă gândesc că atâta timp cât ei sunt sănătoși și fericiți, și eu sunt.”

P.S: Învață să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde. S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi!