Noi oamenii suntem făcuți din aceeași materie ca visele. Iar micuța noastră viață este înconjurată de somn...
Nu te-am mai văzut de doi ani, dar câteodată îmi amintesc ochii, buzele, nasul tău, râsul tău. Aveai ceva aparte, un stil al tău. Era sfârșit de iarnă. Puțin frig. Și afară ploua cu picături mici, mici.
Când te-am cunoscut, eram cu mai mulți prieteni. Mergeam într-un nou local. Păcat că s-a închis acum. Mi-ar fi trezit amintiri plăcute. Oarecum, când am intrat în local, ne-am așezat imediat în spate, la fotolii. Era așa plăcut înăuntru. Lumină nici prea puternică, dar nici prea slabă. Chelnerița aceea era chiar simpatică. Ne-am comandat toți câte o ciocolată caldă/ceai/cafea. Apoi urma să vină și niște tipi noi. Nu prea eram curioasă. Cred că aveam altele pe cap atunci.
Apoi, nu știu, l-am auzit pe X spunând că au venit. Atunci am ridicat privirea. Și i-am văzut. Te-am văzut. Băieți s-au salutat între ei și apoi ai făcut cunoștiință cu fetele, iar apoi a venit rândul tău să faci cunostiință cu mine. Ai rămas blocat, zâmbind. M-ai făcut și pe mine să zâmbesc. Și ai spus doar: " Bună. Sunt ********. " . Și te-ai pus jos lângă mine. Nu te-am prea băgat în seamă, dar mi-am dat seama că oricând spuneam ceva, erai primul care se uita la mine. Și zâmbeai, iar si iar. Și acum mi-amintesc zâmbetul tău. Apoi ne-am jucat Adevăr și Provocare. Uitasem de ce urăsc jocul ăla. Iar un prieten de-al tău, n-am reținut numele, ți-a dat provocare să mă săruți. Și te-ai uitat așa la mine, de parcă... De parcă eram doar noi doi acolo. Și ai spus că nu. " Nu așa."...au izbucnit toți într-un râs ciudat. Chiar și eu. Atunci mi-ai atras puțin mai mult atenția. Apoi altă provocare de la o prietenă de-a mea să îl sărut pe acel prieten al tău. Și tu ai vrut să încheiem jocul. Iar au început toți să râdă. Eu am chicotit doar. Oricum nu l-aș fi sărutat... Nu pe el vroiam să-l sărut.
Ne-am terminat toți cicolata/ceaiul/cafeaua și se apropia de ora 19. Urma să plecăm cât de curând. Dar aveam un sentiment de parcă nu vroiam să plec. Am ieșit toți afară. Stăteam pe un gard de fier mai mic din fața localului. Fumam. Și nu știu cum se face că am rămas doar noi doi. Te apropiai ușor , ușor, tot mai mult de mine. Parcă zâmbeam. Te-am privit. Te uitai în altă parte, gen îți venea să râzi. Ce drăguț erai! Haha.
Am început să vorbim. Chestii banale. Îți povesteam ceva și brusc, mai întrerupt, spunându-mi să tac și ai zâmbit iar și te uitai la buzele mele. Ce liniște era! Treceau doar unele mașini, din când în când pe lângă noi. Îmi simțeam inima cât un purice. Mă amețeai cu zâmbetul tău. Degeaba era puțin frig și începuse să plouă. Degeaba. Inima îmi bătea așa repede... Apoi m-ai sărutat. Ai fost așa dulce. Ți-era teamă că o să te resping dar cum aș fi putut să fac asta? Cred că a fost dragoste la prima vedere. Pentru tine. Eu am ales să te mai privesc o dată. :"> Apoi au urmat câteva zile așa de fericite și frumoase. Mi-ar plăcea să ne întâlnim odată. Oare ești bine?!
Dacă destinul ține cu mine, o să ne mai întâlnim. Dacă va fii, va fii. Dacă nu, sper să nu fi fost în zadar totul. Doar o iubire între doi străini, care au lăsat să se piardă totul înainte de a începe de fapt.
#
M-a auzit Dumnezeu. Cred. Sau a fost o simplă coincidență. Deși nu-mi place să cred asta. Am trecut pe langă tine, ieri, 26.04.2012. Pe la 14:30. Eram cu niște colege, tocmai ce scăpasem de la scoală. Tu erai cu o fată. Erai schimbat. Mult. La fel și eu. Doi ani e mult totuși. Și tu erai cu o tipă. Nu vă țineați de mână, nimic. Presupun că era o prietenă...
Știi, nu ești ce-mi doream să fii. Dar a fost suficient să trecem unul pe lângă altul, fără să îmi zâmbești, fără să ne salutăm ca să-mi dau seama, că ce s-a pierdut, e pierdut de mult ...
