Pe stradă e aproape pustiu. Din când în când mai trec oameni mult prea grăbiți încercând să ajungă cât mai repede acasă, sau oriunde altundeva să se ascundă de ploaie. Dar eu n-am chef de nimic. Vreau să mai stau puțin. Picăturile de ploaie sunt așa ușoare și mă liniștesc....
E ciudat cum unele lucruri banale , chiar patetice capătă sens.
E ciudat faptul că mi-e dor de tine, dar nu-ți spun.
E și mai ciudat sentimentul că pot să schimb ceva, orice dar nu vreau să schimb nimic.
Oare cum ar fi să ai aripi ? Să le poti întinde ori de câte ori vrei și să zbori. Oriunde vrei. Fără să te gandești la consecințe, la ceea ce lași în urmă. Să vrei să fi doar tu cu tine. Să-ți găsești libertatea, departe de tot. Departe de prietenii pe care nu i-am mai văzut, de o țigară, de un cântec , departe de amintirile mele.
Dar acea zi nu va venii niciodată. A fi sau a părea cine îți imaginezi sunt doar nişte chestii care te învață să pui uneori persoana pe primul loc, ci nu faptele sale.
În fine. Am 'aripile' mult prea ude ca să pot zbura acum.
